Versuri noi: E timpul marilor izbânzi!

E timpul marilor izbânzi!

Aproape, Doamne, aproape,

la plămădirea  ploilor,

la  reînnoirea câmpiilor,

la  rumenirea  sfioasă a  fructului,

la închinăciunea spicului spre-a săruta palmele pământului,

din care l-ai procreat…

te simțim, Doamne…

 

Dar, departe, Doamne, prea departe,

când se zvârcolesc lacrimile în ochii fraților ce se iubesc,

când apa Prutului s-ar preface în poduri mii,

 să ajungă, pentru vecie, Basarabia acasă.

 

 Departe, Doamne, prea departe

(atâta chin pe noi a te-nțelege)

 de suferința  acestui neam,

 risipit în câmpia largă a lumii, rece și înstrăinată,

 întregit  doar în ruga speranțelor

 ce se înalță către tine:

miluieşte-ne, Doamne, pe noi, păcătoasele,

căci  amar timpul ne împietrește frunțile de inapție și mefiență.

Miluiește-ne, bunule, e timpul !

 

Îndurerată, nici un Mareșal

n-a mai născut această matcă,

pustiită de trădători, hoți și mancurți,

hrăniți  tot cu bunătatea și omenia acestui neam,

zidit, cu iubirea ta, românesc.

Miluiește-ne, Doamne, adu-ne timpul marilor izbânzi!

4 iunie 2017                Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | Etichetat , , , , , , , , , , | 4 comentarii

PROZĂ: ECOUL COPILĂRIEI

ECOUL COPILĂRIEI

1613988_667265496653862_1092788101_n

 La cei zece ani Fănel purta grija fratelui mai mic, Radu, care era cu doi ani mai mic decât el, nu atât grija, cât responsabilitatea pentru faptele lui, astfel orice plan al lui Radu trecea mai întâi aprobarea fratelui mai mare, căci părinții, profesori la şcoala din localitate, i-au încredințat rolul, dat fiind faptul, că erau mereu ocupați. Dar drepturi mai pline implicau şi o răsplată mai solidă pentru faptele de „vitejie” comise de comun acord.

   Dimineața de vară era din cele alese pe placul a doi copii, cer senin, Răutul, cel mai mare afluent al râului Nistru,  la o zvârlitură de băț… vacanța cea mare abea începuse şi doi copii îşi făceau planuri grandioase pentru multvisata fericire. Toate proiectele „serioase” conțineau două puncte principale: joacă şi scăldat şi ca un reper secundar erau  însărcinările părinților: lectura de vară, ordinea în cameră… şi alte însărcinări mărunte, care se rezolvau treptat  pe măsură ce apărea o bucată de timp liber…

Drumul spre râu trecea pe lângă poarta lui moş Vasile tractoristul, care de fiecare dată îşi parca tractorul în aşa fel, încăt să le ațâțe copiilor curiozitatea… Și de această dată mașina Belarus se aranjase cu „botul” spre ei a provocare: chiar puteți trece indiferenți pe lângă mine?

–  Hai să vedem dacă se aprind aceste beculețe… că moş Vasile nu zice nimic…

Dar nu apucară să intre în cabina tractorului, că omul apăru ca din pământ în fața uşii, îl luă de ureche pe Răduțu şi-l zgâlțâi puțin… mai mult ca o măsură preventivă, pentru a-le da de înțeles că a intra într-un tractor fără voie e periculos… Copilul se zmunci din mâinile bărbatului şi o zbughi la sănătoasa, însoțit de fratele mai mare. Radu-şi frecă urechea înroşită şi se gândi, că ar fi bine să nu afle tata despre întâmplarea aceasta, dar ori de ce te temi nu scapi, ori aşa a vrut Domnul ca moş Vasile să dea ochii cu tata tocmai în acea seară… şi-apoi convinģe părintele, că aveai intenții de cele mai bune, când eşti prins în cabina unui tractor, fără permisiunea stăpânului… şi pentru că Stefan era mai mare, vina îi fu atribuită lui.

Aşa au prins ciudă pe moş Vasile şi tractorul său copiii pedepsiți pe nedrept. Şi mocnea, şi mocnea această obidă neastâmpărată, dar vara, plină de alte bucurii copilăreşti parcă o mai domolise până în ziua când moşul le strigă zămbind a bătaie de joc:

– Mă, golanilor, mai vreți să porniți tractorul? V-a dat învățătorul cu cureaua sau cu palma! Hei, hei, să vă mai văd eu pe lângă tractorul meu!

N-a zis moşul vorbele într-un ceas bun!

–  Hai să-i dăm foc!!!

–  Cui?- a sărit cu gura Fănel.

–  Tractorului!!!

– A, tractorului se poate, ei, să te vedem noi, moş Vasile, cum o să țopăi în jurul lui!

Zis şi făcut, că erau băieți ingenioşi!

Avea tatăl o motocicletă, de aceea ştiau ei unde sunt rezervele de benzină, au luat o sticlă de doi litri şi la amiază, când venise moş Vasile să ia prânzul, îi şi tocmiră surpriza: îi stropiră banca  din cabina tractorului… sigur că în glumă, să vadă cum va conduce moşul tractorul, dacă nu va mai avea pe ce să se așeze.  Au aruncat chibritul aprins şi au zbughit-o pe hudița înecată în verdeață…  În cinci minute au fost acasă şi au început a mătura, cu insistență, curtea, încât praful se ridicase mai nalt ca stălpul, ce ținea firele  electrice…

– Arde măi, arde! Ajutor, ajutor ! – țipa moş Vasile, speriat de flacăra ce cuprinse în brațe tractorul şi amenința să se lățească spre casă…, căci ziua de iulie era din cele fierbinți, fără o boare de vânt, când soarele coace cu dărnicie tot ce  întâlnește în cale…    O bubuitură a acoperit strigătele disperate ale omului… Tractorul a exploadat… copiii, înspăimântați, au scăpat măturile din mâini și au alergat să-l „admire” pe moșul pedepsit…  Cineva a anunțat  pompierii, care au sosit la țanc. Două mașini roşii și-au năvălit lava în plină forță peste limbile de foc, ce s-au năpustit asupra gardului, pomilor și viei care protejau fața casei.

A urmat o anchetă… moș Vasile învinuia copiii, care se învârteau în fiecare zi prin preajmă…, dar micii „eroi” o țineau morțiș, că nici n-au ieșit din curte în acea zi. Și pentru că nu s-au găsit martori, care i-ar fi văzut la locul incendiului, toată responsabilitatea au pus-o pe socoteala lui moș Vasile.

Tata i-a poftit pe rând „la cabinet”, cum obișnuia să-i educe…, dar nici frica, nici „papara” meritată nu le-a umbrit „victoria” obținută.

N-au mai trecut pe lângă poarta lui moș Vasile, nu s-au mai dat la tractoare… cât a ținut copilăria… dar nici n-au uitat acest incident până hăt  după încă 30 de ani trăiți.

    Ecoul copilăriei, ca un clopot vechi,  din când în când, îi prinde-n fiori reci, căci o banală glumă copilărească ar fi costat mult prea scump nu numai pentru moș Vasile și tractorul Belarus, ci și pentru ei, care au ajuns a-și depăna, la un pahar de vorbă, isprăvile cu tot regretul… căci azi își cresc copiii, strecurându-le pe toate prin sufletul de părinte grijuliu, responsabil, ocrotitor… și atât de iubitor.

2 iunie 2017    Maria Botnaru

Publicat în Copilărie - dulce poezie, PROZĂ | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

Versuri noi: Sărut, copilărie, urma ta…

Sărut, copilărie, urma ta…

Și azi mă prinzi ca pe-un copil de mână,

că-n orice colț al lumii sunt străină,

ca pumnul din țărâna devotată,

să nu-și mai afle locul împăcată…

 

și mă tot rupi din drumuri, arțăgoasă,

cu prispa-n lut spoită,  răcoroasă,

cu leagănul ce s-agăța de-un nuc,

ca să-ncâlcim cântarea unui cuc…

și țipi la mine-n miez de vis, pe ulicioară,

cu alaiul ce momea pe orice vreme-afară,

când jocuri inventate ne erau sfidare,

doar ca să le jucăm… pân’  la epuizare…

 

Și azi, atât de proaspătă, senină și curată,

Mă readuci la casa părintească-ndepărtată,

Cu inima, de alinari și  feerie însetată,

Sărut, copilărie, urma ta nevinovată…

 

Mai răscolește-mi amintirile ca altă dată,

căci clipa, ca de fum, grăbită-i și uitată,

mă plec în fața ta cu dorul… vinovată,

și rog, să nu-mi dispari din suflet niciodată…

1 iunie 2017           Maria Botnaru

Sursă imagini: Google.md

Publicat în ȘTIREA ZILEI, FELICITĂRI ŞI OCAZII, POEZIS | Etichetat , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Versuri noi: Pe urma ta privesc…

 Pe urma ta privesc…

Mi-ai  învățat și ochii să zâmbească, primăvară,

iar visele mi-ai colorat cu albăstrimi de cer,

speranțelor ai prins cercei din floare rară,

aromele mi-ai împletit în plete giuvaier.

 

Mi-ai strecurat în palme-a zorilor urzeală,

cu sete de iubire mi-ai împlinit destin,

ca fir de vers, de-ar fi să mai răsară,

să dea în clocot doar din gând senin.

 

Magia încolțirii m-a smuls din amorțire,

cu mângâieri de vise tristeți mi-ai risipit…

ca pe-un copil mirat, mă domolea-nverzire,

sonete-n ploi dictai, în timp ce n-am rodit…

 

Atât de multă ești în mine, primăvară,

cu-atâta-ncredere pe urma ta privesc…

 s-agită în văzduh splendorile de vară,

încă o noapte îmi ești hărăzită… din feeria ta mă dezlipesc…

31 mai 2017          Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

Versuri noi: Desertul…

Desertul…

–  Iar preferi doar înghețată… învelită-n ciocolată… ?

implacabilă-mi cert micul… derutată,

căci  în loc de o ciorbică, gătită de-a sa bunică

cu suflet și cu plăcere, înghețată  multă-mi cere…

–   Grăsimea colorată, din care nu creşti niciodată,

te  face mai vesel nițel, dar te şi agită-ntr-un fel,

și nu te mai ține sătul, chiar dacă o papi în destul,

o  neînsemnată  plăcere, ce nu-ți dă putere…

Ciorbița, e cert, dulceață nu are  vre-un pic,

 dar totuşi te creşte  voinic…

 

‘N discuții, tratate,  trec zile-încărcate, de vis, neuitate

și-al meu rezervor de răbdare când seacă, când este o mare…

Prea-poate, n-am pomenit, înghețata  cere-un motiv potrivit

și, delicioc, negreșit, ea-mi este desertul dorit…

 

Şi iată-ne stăm la taclale …  în ziua cu arșița-n floare,

desertul ales potrivim… glumim cu cei dragi, povestim…

Când chelneru-aduce sculptat, în vaze frumos ancorat,

un munte cu roca lucrată în straturi de ciocolată,

desigur, cu poftă de micul gurmand  adastată…

 trei ani, mogâldeață, în dulciuri e profi de-o viață !

mă prinde în lanț cu privirea, în care pluteşte uimirea:

–  Bunicăi nu-i dați înghețată, ce are în ea ciocolată,

grăsimea din ea nu-i prieşte, chiar dacă o-nveseleşte…

ei ,ciorbă, să-i dați la desert, grecească… cu-a puiului piept…

căci ciorba, a ei preferată, e clar,  astăzi e demodată… 

doar când îi adii de-nghețată,  devine destul de-agitată !

 

Cu lacrimi am râs, fericire… momentul veni să-mi inspire, 

că nu la iubire-i destul să aplici, să fii explicit cu lucidul de  pici,

Ce-ar fi să ne-ajungă, curată, răbdarea, ce  e, pe nimicuri, ușor consumată,

ca-n sufletul unui copil să  știm a zidi doar sublim,  făr’ a-l strivi… făr’ a-l răni…

28 mai 2017      Maria  Botnaru

Sursă imagine: Google.md

Publicat în Copilărie - dulce poezie, POEZIS | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

Versuri noi: Mângâiere

Mângâiere

Nu mi-e că n-am trecut și al iubirii fast,

Nu mi-e că am avut și partea ta de fals,

Nici nu te-ai dat ușoară, ca pasul unui vals,

Dar, viață, uneori nu te-am trăit… am ars!

 

De ce spre unic vis m-ai dus pe ocolite

Și zilele pierdeam, de alergări zdrobite,

Iar clipa o-ndeseai cu, vraiște…,  nimicuri,

Când sufletul trăia cu-ai marelui vis picuri…

 

Știu că ți-am fost zidită, să-mi rostuiești menirea

Și-apoi să gust cu plinul, ce-nseamnă împlinirea,

Știu că m-ai renăscut, când rândul mi-a venit,

S-ajung ca pomul tânăr,  din lujer altoit…

 

E tot ce, viață, cer, să mă mai simt sămânță,

În rodul meu să port lumină și credință…

Să-mi dai senin de gând și spor să toarcă-n mână,

Pân’  vei croi poteca spre-a ierbii rădăcină…

 

‘N-al timpului deșert mă pierd pân’  la durere,

Duminică-i pe suflet, când răscolește-a muzei mângâiere…

26  mai 2017    Maria Botnaru

Sursă imagine: Google.md

Publicat în POEZIS | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Versuri noi: În marele ei joc…

În marele ei joc…

Acum iată-mă însetată de al vieții mare joc,

De iubire clocotindă, partea mea din cel noroc,

Nu mai vine, cu furtuna-i, lacrima să mă inspire

Ş-acea linişte de suflet… poate doar să mă mai mire,

 

Că mi-a fost complice-ntruna cu nesomnul unui plop

Şi-mi făcea din soare lună, zilele-mi ducea-n galop,

Orice val de bucurie prea lejer mi-l risipea

Şi-a ei clipă trecătoare, melancolic, o sfărma…

 

Acum zilele-s frumoase, din furtuni de vis clădite,

Cu puzderie de griji, chiar le-aș vrea mai domolite…

De mă-ndoaie, de mă leagă junghurile ei, cu dinți,

Nu mai uit şi cum mă cheamă, nici că mă mai scot din minți…

 

Iar atunci când slobozeşte, rar…, cătuşele-i ciudate,

Uit de greu, mă-îneacă-un bine, încăt nu mai cred în moarte…

Uite-asta-i fericirea!  Îi prind  clipa ce mă-ncape

Şi-o adun,  şi-o înmulțesc, ea e clipa fără moarte.

 

Nu mai lupt, să-i schimb pe alții, mă croiesc doar din iubire,

Plin mi-e sufletul cu vise… fericirea fierbe-n mine!

Încântată, viață dragă, provocările-ți primesc,

Jocul tău doar mă incită,  astfel simt că te trăiesc!

23 mai 2017        Maria Botnaru

Sursă imagine – google.md

Publicat în POEZIS | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | 12 comentarii