In memoriam: EMINESCU – Etern de Înalt CUVÂNT

EMINESCU – Etern de Înalt CUVÂNT

Aromele de tei răsfir pe foaie, să mă înclin cu versu’
În calea razei ce-o cobori din cer, Mărite Eminescu,
Inapt… și timpul ocolește lumina ei ocrotitoare,
Nici nu-i putere ce-ar slăbi mândria Neamului ce-o are.

Martirisit de-obscuritate pe crucea vremilor ingrate,
Încredințatu-ne-ai Cuvântul, să umplem visele deșarte,
Hrănind cu el vii năzuințe, când ni se ia și trai, și parte…
Ca un Luceafăr, veșnicind, ne îndrumezi de peste moarte…

Revino-n vers pulsând a dor și ne învață a simți,
De adevăr, tribun auster călăuzește-a-Ne-întregi,
Veghează-ne, ca pe pământ, prin lacrima de netăcere,
Etern, Înaltu-ți din Cuvânt ni-e scut de luptă și putere…

Păduri de tei, cu-arome caste, îți poleiesc urmele-n aur,
Tractatele-ți, cu limbi de clopot, ne umplu marele tezaur,
Din muntele de vers perfect clipa mea soarbe larg avânt…
Știu, e român cel ce iubește al tău, Etern de-Înalt, Cuvânt!

15 iunie 2018 Maria Botnaru

Sursă imagine: internet

Reclame
Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Ca o binecuvântare

Ca o binecuvântare

În șirag de sunet lung, dimineața harpa-și sună,
Pe un braț leneș, de nuc, viselor agață șoapte,
Cu roșu-ndulcește acrul din cireșe abia coapte,
În sclipire înaltă, crudă, pulsul verdelui răsună…

Ghem de raze aurii scutură pe fruntea-mi pală,
Vie, harnică, îi unge mierea-n suflet, potopid,
Degetul înmoaie-n rouă, lung de sunet risipind,
Să-mi incite vers gelos pe a ei muzică astrală…

Aș săpa sub cruci de liniști telefonului mormânt,
Cât copilu-și toarce visul cumințeniei… în barbă,
O planetă, a bucuriei, aș zidi pe zvon de harpă,
Să dau clipei prăvălire, în romantic vers plutind…

Nu mă rupe din visare, glas de foșnet mi-e povară,
Cerul a deschis albastrul, să-mi alerg desculțul nins…
Lasă-n rotocol să zacă gustul din cafea desprins,
Oblojind somnul din geană cu chemarea sa, amară…

Nu mai dojeni-n săruturi buza-mi, de cafea uitată,
Răscolirea harpei urcă-n al meu piept fără sfială,
Umple ochiul cu-ndrăzneală, să nu prindă îndoială,
Când urzesc poemul zilei, de mirare sfâșiată…

Hai, admără-i, dezgolite, undele-n catifelare,
Cum dezmiardă, grațioase, fluturilor aripi fine…!
Șterge ochiului grăbire…, dimineața să-l împline
Cu splendori ce urcă-n vers, ca o binecuvântare!

20 mai 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | 5 comentarii

Versuri noi: Vreau să știi!

Vreau să știi!

Mi-e de fericire scrisul, îi dau nopți și zile pline,
M-am lăsat chiar și de tine, deși plină de suspine…
Ce-ar mai fi de suflet azi, de mi-ar îngheța pe buze
Calde, urme de cuvânt, ce-au nascut versuri lăuze?

Nu te uit nici eu, nici versul, ce l-ai semănat în mine,
Mă cutremură, greu, gândul, că nu aș fi dat de tine,
Oarbă, ca o noapte plânsă peste setea de țărână,
Mi-aș fi alăptat pustiul, ce-mpietrise-n a mea vână…

Cum goniși din ieri târziul, limpezind melancolie,
Ogoindu-mi plâns de cuc, văduvit de armonie?
De când ai hrănit un lup cu tăcuta-mi insomnie,
Dimineața-ncinge clipa, să-mi rodească poezie…

Azuriu de gânduri țes, înnodând regrete ninse,
Nu mai știu pe cine azi cu încrederea o legi!
Dacă ți-e din cer menirea poezia-i s-o dezneci,
Dumnezeu să vă ajute, să vă împlinească vise!

Cerul, ce-a țesut iubirea, va urzi și mântuire…
Să trăiască Poezia! N-asculta ce-ndrugă glasul!
Dă-mi o palmă de cuvânt, dacă ți-am rănit obrazul,
Vreau să știi, din versul crud cresc livezi de fericire!

20 mai 2018   Maria Botnaru

Sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

In memoriam: Cât nenoroc!

Cât nenoroc!

Ard lumânări… fuioare de jale în lună ridică,
Durerea răzbește prin ochiul ce lacrimi înspică,
Noaptea sloboade norii de ploaie spre libertate,
Gândul, cu lavă de dor, învie chipul tău, frate…

Titanic, sfâșie zâmbetul tău, gătit de plecare,
Tânăr, cu ochi împliniți de-a luminii cântare,
Pasul atât de ușor plutește-ntr-un vals pe cărare,
Înnebunită de dor, m-aș pierde în brațele tale…

Vârstă de floare, elan cât în bradul de munte,
Aripi dezbraci, înger cobori, cu vise pe frunte,
Vesel… cum Cerul zidește perfectă lucrarea!
Frate iubit, îți retrăiesc continuu plecarea…

Mor lumânările… te-ai mistuit ca una din ele,
Viața s-a scurs fără tine, cu bune, cu rele,
Fir de-amintiri nu risipesc, îi strâng părticică,
Știu, mă veghezi, scumpul meu frate, Petrică…

Iar primăvara pomilor ramuri cu rod delectează…
Ger mi-e de suflet, interminabil dor de-asaltează,
Palma dă-n rouă, cum s-alipește de poza-ți lucindă,
Câtă iubire zace pe-a ochiului, tânără veșnic, oglindă…

De-ar fi șoptit Domnul de-o rea întâmplare,
Ce-ar secera, înflorit, bradul de frate, fără cruțare,
Pasăre… m-aș fi izbit… în bezna devastatoare,
Întru salvare s-aștern aripi și suflet de soră mai mare…

Câtă durere… să pleci sângerând… ca apusul de soare…
Cât nenoroc… clipa fatală să-ți frângă cununi de visare…
Proaspăt nuntit, fericit… să fii răstignit de-o-ntâmplare…
Doamne, să nu-ți mângâi pruncul dorit, ce-n pântec iubitei tresare?

 

Peste imensă, a anilor de despărțire, grea nedreptate,

Clopote-n sângele-mi încă mai plâng din dorul tău, frate…

15 mai 2018 Maria Botnaru

Sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: Dintotdeauna magică…

Dintotdeauna magică…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dintotdeauna magică, dai clipei aspirată ogoire
Și picuri, peste așteptări, nemăsurat, potopul de curaj…
Cum înverzești răscrucile, ce te-au cerut drept gaj
În schimbul cicatricilor… pe răni de dor, Iubire?

De-al tău pustiu, ce ploi ar îndrăzni a vindeca-nsetare,
Ce-arome-ar plămădi, virgină, mierea-n mugur de cais,
Ce somn ar mai trudi să ceară trupului chemări spre vis,
Când, fără tine, viața pe pământ e doar o întâmplare?

Și oare-ar fi nou sens în puls primăvăratic, de rodire,
De n-ai întoarce-n sânge al orologiului titanic răsărit,
Când înfloresc pe tâmple viorele, soli harnici de-asfințit,
Doar alchimia ta, balsamică, urzește rugi de negrăbire.

Simțire nesătulă de fericire absolută și veșnică visare,
Ce altă arșiță, decât de dor, acceptă sufletul, a-l mistui,
Ca, magică, lumina ta, atotputernică perpetuu a zidi,
Prin care sufletul adună a Cerului, eterna, îndrumare.

Ce mult noroc, Iubire, că ai lucrat cu toată îndemnarea
Magia ta, umplându-mi sufletul cu-a cerului povață,
Și darnică, senină, îmi prinzi aripa-n fapt de dimineață,
Să zbor spre împlinire, cu rodul poeziei, presurând cărarea.
12 mai 2018 Maria Botnaru

Sursă imagine: interne

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Aromele de liliac iar dau năvală…

Aromele de liliac iar dau năvală…

Aromele de liliac iar dau năvală în mine,
Îmi colorează ochilor sclipiri, ce ai golit de tine,
Comoara mea, de alinări, din lipsa-ți risipită,
Își umple liniștea cu gingășia lor, deosebită.

Ca dezvinovățire, puterea lor de a seduce,
Grăbește-n sânge un val de răzbunare, dulce
Și îmbătând pornirea de-a aștepta… cuminte,
Săgeți de arome înfing în trupul meu fierbinte…

Se clatină, întreg, pământul sub călcâie,
Purtându-mă în visele cu aripa liliachie,
Irezistibilă, dau primăverii dreptul, să-mi învie
Tot ce-ai lăsat în destrămare… fără să-ți pese ție!

Să nu-ndrăznești a mă trezi din armonie,
Sublimă, încătușarea lor mă cheamă-n poezie,
Mi-e carnea gândului cu violetă floare înmiresmată,
Ce nu se dă, știi bine…, fără o sărutare, scuturată.

Înnebunit, iar coace liliacul parfum de vis în mine,
Te mai întrebi, ce simt…, când înflorește fără tine?
Topită de aromele ce se răsfiră-n suflet calde, fine,
Nu pot să mint…, mă simt excepțional de bine!
23 aprilie 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine – internet

Publicat în POEZIS | 3 comentarii

Versuri noi: Am curaj!

Am curaj!

Cât vor naște așteptări nopțile cu magia visării,
Sfârtecând limpezimea din lumina iertării,
Tulburând lin de zbor din a somnului zare,
Amintiri fără loc… fără timp… și fără cruțare?

Hăcuind greu hotar între ieri și un mâine tomnatic,
Cât vor cere zălog ochiului să le plângă spasmatic,
Cât mă vor tortura cu seninul, ce aripa larg mi-a deschis
Și otrava-ndulcită, care, buzelor, setea de tine-a deprins?

Zăvorâtu-le-am ierni sub tăceri și regrete împăcate,
Cu lacăte, stinse în lacrimi, ferecatu-le-am libertate,
Am tocmit nou catarg în aval cu viața, ușor, să pornesc,
Dar, se-nghesuie-n vise și a zilei lumină rănesc…

Am crezut, c-amintiri își destramă cununi spălăcite,
Timpul fierbe un leac pentru rănile lor, învechite,
Primăveri, cu-nvierea, răscolesc în zăcută cenușă,
Le alung din priviri… ele-n inimă rod… pân’ sparg ușă…

Oare cât va zvâcni urma lor, nesupusă de teascul gândirii…
Am curaj, ca un ram, ce din ger muguri noi plămădește iubirii
Și mă tem…, de vânează furtuni miezul crud de-nălțare,
Ogoiesc glasuri verzi cu-așteptări, să dezlegi, dulce, chinul spre floare…

23 aprilie 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine – internet

Publicat în POEZIS | 2 comentarii