Tu rămâi perpetuu azi…

Tu rămâi perpetuu azi…

 

Tu ai îmblânzit vulcanul ce în chin se mistuia,
Ai stins lava de regrete, ce mocnirile-și torcea,
Rănilor ai încolțit muguri de-aripi zbuciumate,
Vii speranțe-ai coborât peste căutări ingrate…
 

Isprăvind minunii chipul, cu a providenței daltă,
Tu din crucea poeziei mi-ai pus, inima, să bată,
Înfruptându-i lăcomia de fântâni cu versuri rare,
Ciutură-ai cioplit măsura de nesaț și însetare.

Mângâi albi nămeții foii ce sorb zori-n destrămare,
Umbre-mi sfârtecă pereții în aval cu-a ta chemăre,
Dimineața-și țese crucea peste lacrima smerită,
Plin de inimă-ți înclin din suflarea-mi rezidită…

Când uitările cerșesc dor de tine, ca răsplată,
Le pitesc înstrăinarea după-a poeziei poartă,
Când mi-s iernile adânci, caut loc de evadare,
Scoici de amintiri mă-nghit, cu, de vise, alinare…

Tu rămâi perpetuu azi, de noroc ușoară mână,
Verde-i crucea de cuvânt, de izvor fertilă vână…
Cu de preț, ca Cicerone, duc, în sânge, care pline…
Mândru, peste nouă vieți, să-mi admiri, de vers, țărâne…

19 ianuarie 2018 Maria Botnaru

Anunțuri
Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Veșnicia poartă numele Eminescu!

Veșnicia poartă numele Eminescu!

Dacă nu te-ai fi-nălțat peste-a timpului genune,

Cum o lume-ar fi aflat de a mea Țară-minune,

De-al Carpaților oftat, ce-și cutremură grea jalea

Și de Dunărea, ce-o varsă, înnegrind cu valuri Marea…

 

Dacă n-ai fi ascuțit arma din cuvânt tocmită,

Cu ce, oare, am lupta pentru Țara răzlețită?

Cu ce ne-am însufleți demnitatea românească,

Când, stărină, se agită fruntea-ngustă dușmănească?

 

Dacă n-ai fi-nflăcărat strămoșești de glorii piste,

Timpul s-ar fi depănat fără meritata cinste…

Irosindu-ne virtuți, noi, setoși de armonie,

Cert, n-am fi gustat nici fir, de înaltă poezie!

 

Geniu care ai urcat românesc pe-a lumii scară,

Peste suferinți, restriști și suplicii ca povară,

Peste că ne-ai îndurat  mediocrii să te piară….

Nu știu, de te-am meritat, Eminescule, ca Țară!

 

Sărutăm urma grăbită pe țărâni ce ni te-au dat,

Ești pleoapei alinare  peste-al vieții aspru ger,

Nu-s icoane să-ți încapă darul care ne-ai lăsat,

Mândri, că ne ești Luceafăr peste partea-ne de cer.

 

Mulțumim că ești destinul românesc în astă lume,

A ta vie-nțelepciune – partea de noroc cerescu!

Nu-i cu sânge româneasc cel ce azi n-ar vrea să tune

peste-a timpului genune: veșnicia poartă nume – Eminescu!

15 ianuarie 2018      Maria Botnaru

Publicat în ȘTIREA ZILEI, POEZIS | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii

Versuri noi: Setea și nesațul de cuvânt desăvârșit

Setea și nesațul de cuvânt desăvârșit

Omagiu Marelui Eminescu20141029_160935 (11)

 De pe când eram copilă mi-ai prins ochiul căutării,

Ce mustea-n fragilul verde de pe ram abia-nfrunzit,

Mi-ai frapat sufletul-floare, ideal al neîmpăcării,

Și pe cerul alb, al gurii viu Luceafăr mi-ai sădit…

 

Mi te-ai cuibărit pe suflet în colindele mirării,

Altoindu-țe-n cuvântu’-mi și în măduva din os,

Tu ai descuiat zăvorul sângelui dulce-al visării

Și pe creieru’-mi săpat-ai lung cărării de frumos…

 

Apoi, înrobind cu versul spre înaltă delectare,

Stelei umezi ai dat ochiu-mi, să te-aspire, călăuză…

Azi, Mărite Eminescu, scurgi lumină creatoare

Din eterna-ți rugăciune rodnic te inspir pe buză…

 

Cu cât sorb, mai nealinată-i setea de-a te înțelege

Și-nțelegerea însetează prin chemări fără sfârșit,

Darnic Cerul a lucrat geniul tău cu sfânta lege:

Să-mi fii setea și nesațul de cuvânt desăvârșit!

12 ianuarie  2018        Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 8 comentarii

Versuri noi: Fericită-n sânul clipei…

Fericită-n sânul clipei…

Suflecându-și mâneci ude, ploaia cere loc în vers,

dimineții spală ruga murmurată abia-nțeles,

îngrelează-n ram suspinul, scuturându-i brațul des,

picăturii despletite țese-n spor pașii de ghes…

 

Întărindu-și slab căpăstrul, ploaia mână cerbii iuți,

geamul stăvilește verva din ropot de pași desculți…

ochiul, încă prins în leagăn de un somn împărătesc,

ține streșină pleoapa peste-al viselor grotesc…

 

Zdrențuind trezirii pas, ploaia sparge delectarea,  

mâna, dornică a scrie, își strunește îndemnarea,

sporul saltă  în cuvinte, cochetând cu armonia,

vrea, grăbită, mana zilei să-mi închege poezia…

 

… cerbii își adorm copite pe a ploii răstignire,

sfărâmând zăbrele ude, geamul râde a sclipire,

ramul șoapta îndulcește cu o pace îngerească,

versul își adapă muguri din fântâna sufletească…

 

Mângâi ochii dimineții…ancorându-i lăcrămarea,

cu ce se va umple ziua  care-și scurge alergarea,

suave, va pofti doar vise sau, de pâine, hrinca mică,

trist, cu vocea-ți umezită, va șopti:  dragă, amică?

 

… fericită-n sânul clipei, ce mi-a hărăzit destinul,

cu dorul ce-mi arde pieptul, trezesc versului seninul…

mi-e destulă alintarea-i ce-o-mpresoară prin catrene,

mulțumesc, ploaie-nțeleaptă, c-ai urcat azi în poeme…

11 ianuarie 2018      Maria Botnaru

Sursă imagine: Google.com

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: Mărturisire…

Mărturisire…

De-acum nici iarnă nu ni se cuvine…
căci am înlănțuit cu rău credința-n bine,
fudul, nici gerul nu mușcă piatra seacă,
doar ne mângâie glia cu o promoroacă…

E cald, se mai reține toamna pe toloacă,
deși cei înstăriți oftatu-n buze-și joacă,
căci Boboteaza uitat-a-nveli ogoare
cu, albă, pânza somnului, odihnitoare…

Dacă în floare rară s-a deghizat iubire,
la ce să mai sperăm și ce să ne mai mire,
când rugile sparg cerul, chemându-l pe Messia
și nu mai sunt puteri să-i așteptăm venirea?

Coboară din icoană, Ioan Botezătorul,
și fii, ca altă dată, nainte-mărgătorul,
adu lumnă sfântă, căci i-a seacat izvorul
și fără-a ei putere ni-i beznă viitorul.

Și dacă pocăința mi-o dai prin mântuire,
genunchiul plec, IOANE, să fac mărturisire:
ploditu-s-au nerozii pe a minciunii stâncă,
coboară din icoană, Ioane, e întuneric pâclă…
7 ianuarie 2018 Maria Botnaru

Imaginea „Rugăciune” de Constantin Brâncuși

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Alungă-mi largul inimii din oaza aurită…

Alungă-mi largul inimii din oaza aurită…

Alungă-mi largul inimii din oaza-ți aurită,
descuie pulsul pal de sub zăvoarele-cetăți,
taie-i zăbrea cu ramura de brad înzăpezită
și-mplântă-mi-l în piept sub rănile-nămeți…

Urgent înapoiază dreptul Lunii la sclipire
și dezrobește Soarelui voința de-a-ncălzi,
înflămânzirea gândului mi-aduce amorțire,
iar seceta din ochi usucă setea de-a iubi…

Auzi, îmi țipă lacrima de gerul condamnării,
strivit, genunchiu’-și geme iertarea hărăzită…
a măgulire, cânt-o iernii, colinda hibernării,
e frig în oaza-nsingurării, chiar de-i aurită…

Coboară învierea pe pacea-mi chinuită,
iubite, viscolește resemnare peste rană…
și-n miez de frig e fericire în cușca aurită,
dacă iubirea poartă trup și suflet de icoană…

6 ianuarie 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine: Google.com

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Blestemul fericirii

Blestemul fericirii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Doar tu trezești în vene dorințele-ndulcite,
nebuni, pe-al iernii frig, fiorii verși fierbinți
și decojești, în miez de vis, speranțe nălucite,
cu freamătul îmbrățișării în trupul meu colinzi.

Și ochiului, doar tu, deschizi explozii de maree,
pe vara lui din verde crud seninul luminezi,
dai soarelui iernatic renașteri de scânteie,
cununi jindu’- înfloririi cu albul din zăpezi…

Râvnești oricând potopul, de vise însetată
și-mi hărțuiești destinul cu al ispitei chin,
sub lacăt de păcate ții mierea-ți ferecată,
torent în ploi de lacrimi descui cu un suspin.

Și magică, Iubire, dai clipei veșnicia meritată
cu-acea vâltoare-a buzei, ce-n sărutări topește,
dai transparență cărnii, când bluza înfocată,
pe trandafirii sânilor, cu muguri s-alipește…

Nu vreau condiționare în schimbul împlinirii,
(ura nu-și pune întrebări, iertarii nu-i vrea zel!)
Ia-mi de pe suflet iarna și dă-mi blestemul fericirii,
pe loc de fulg,  fără rezerve,  dezlănțuie-l rebel…

4 ianuaria 2018        Maria Botnaru

Sursă imagine: Google.com

Publicat în POEZIS | 2 comentarii